POS PubOrder baruri si restaurante

POS pentru baruri si restaurante. Click aici!

RSS Feed Directory
1579 feed-uri in director

Viorelia

Încercare de dat foc la valiză
N-am mai scris de câțiva ani... Cu Teo este ca și cum stau într-o cutiuță sub un pom Crăciun.. e totul luminos, cald când nu oprește caloriferele că nu mai poate respira..., miroase bine, multe speranțe..  dar mă simt în continuare ca un cadou nedesfăcut. Am impresia că dacă voi reîncepe să scriu mă voi elibera... Gândurile mele din ultima vreme sunt însă periculoase, așa că m-am gândit să îmi fac un blog anonim, dar n-am scris în cele din urmă nimic. Mi-e totuși imposibil să înțeleg cum cineva poate scrie fără nume, mai ales atunci când crede că abia atunci este în întregime el sau ea, când abia atunci este sincer și demn..

Apoi îmi este teamă că scrisul meu nu este suficient de respirabil, că nu este citibil... că nu am de fapt limba mea, că toate cuvintele mele sunt de împrumut și nefirești. N-am mai citit demult ceva gratuit, care să îmi înalțe gândurile... pe noptiera mea stă o carte despre combaterea coroziunii galvanice... și culmea e că nu m-am mai bucurat atât de mult de o carte. Am încercat să recitesc poezii care mă încântau cu ceva vreme în urmă, să i le citesc lui Teo :)) dar nu mai absorb din ele aceleași trăiri. Totul se pierde, nimic nu se transformă, totul cade de undeva în dragoste și apoi dispare. Și apoi nici dragostea aceasta nu ne aparține, sau orice altceva ce simțim. Aș vrea să revizitez stări ca și cum aș deschide ușa unei camere, dar este mereu altă cameră. Este labirintul meu infinit, versiunea mea de căutare a timpului pierdut și a sensurilor care îmi scapă de fapt mereu.

E timpul să schimb titlul.. e amuzant cum vreau să scriu ceva și ajung să scriu cu totul altceva. Voi reîncerca mâine să îmi prind nălucile.

noreply@blogger.com (Viorelia)


Azi a fost o zi memorabilă, așa că am decis să imortalizez această stare pe blog.

Am plecat acum 4 luni și.. 10 zile din România în Belgia. Am plecat în sensul că am emigrat. Ca să fiu cu Teo și ca să dau curs unor vise la care aproape renunțasem în ultima vreme... sau poate numai unul - să îmi iau lumea în cap, să mă pierd..

Așa că am îngrămădit cât am putut în 3 valize, am lăsat familie, cei câțiva prieteni și primul job care chiar îmi plăcea și ...

Una este să vizitezi o țară ca turist și cu totul altceva să începi o nouă viață. De când am plecat am visat urât în fiecare noapte și dacă aud pe cineva că se perpelește de dor sau din dragoste sau că vrea cai verzi exact ca pe pereți.. o să am numai comentarii cinice ;)

N-am să menționez aici problemele sau ce îmi lipsește sau de ce.. pentru că nu cred că voi vrea să îmi aduc aminte.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat însă în ultima vreme este faptul că am început să frecventez un curs de limba olandeză. În clasa mea sunt oameni de peste tot și sunt atât de diferiți și de cum credeam că pot fi.. este foarte fascinant. Solanche este din Mozambic, unde am aflat că se vorbește portugheză și care a pregătit „prăjituri” cu pește.. Tomek - un călugăr polonez „transferat” proaspăt la o mânăstire din Anvers pentru că aici sunt prea puțini să mai aibă grijă de ei și de locașuri. Nathacha a reușit să fugă din Venezuela cu 1000 de dolari la unchii ei în Belgia și părinții în Ecuador după ce media de 50 de oameni uciși pe săptămână în orașul ei a fost depășită. Iacint, ungur, extrem de sufletist care cumpără tarte în mod spontan de câte ori e ziua cuiva..  Încercam să îi povestesc Delei, care este din Ghana, despre rivalitatea noastră cu ungurii și îmi spunea că nu are cum să o egaleze pe a lor cu nigerieni :)) Apoi, Lucas.. un italian cu haine văruite pe el cum spunea bunică-mea, care fie ai impresia că se alintă ca un motan sau să vrea să te ia la palme. Apoi, Nicolas care vorbește cel mai frumos olandeză.. nu vorbește inteligibil, dar ce contează atâta timp cât este cu accent frantuzesc?! Cem .. un turc care cere cele mai multe explicații :)) Grupul de fete din Spania, America de Sud și Mexic.. Cei mai faini oameni .. sunt atât de plăcuți și simpatici și veseli.. Lizbeth (Mexic) poartă mereu cu ea o sticluță de chili.. cumpără sandwichuri picante, le desface tacticos și mai întinde un strat fin. Toți de la masă fac o pauză, cad în uimire și Sandra, buna ei prietenă din Columbia, spune că este și un dezinfectant pentru mâncare în cazul în care bucătarul nu s-a spălat bine pe mâini... Mariam din Iran, Victoria din Ucraina, Lukas din Germania...

Una peste alta, cred că oamenii pot fi mai încântători decât locurile pentru că sunt și locuri și povești în desfășurare :)

noreply@blogger.com (Viorelia)


N-am mai scris demult.. Nu știu dacă există o explicație.. dar simt că nu sunt eu dacă nu încerc să fac asta.. este teribil când descoperi că ceea ce credeai că trebuie să faci, cum trebuie să fie viața ta.. de fapt nu este pentru tine. Poate concluzia după o perioadă atât de lungă de tăcere este că.. trebuie să încetez să îmi privesc viața ca pe ceva asupra a ceea ce pot deține controlul și că pot face ce vreau cu ea. nu pot învârti nici măcar câteva lucruri în jurul meu.. eu de asemenea nu prea mă pot învârtii.. 

Am încercat în ultima vreme să fac ce trebuie, cum trebuie, să fiu în rând... „Carpe diem” devenise ceva de una singură.. Ile și An s-au prins în plasele lor de siguranță cu nodurile bine strânse.. și poate trebuia să am și eu una la fel.. De fapt.. sunt pânze de păianjen și noi niște musculițe captive și deshidratate care la atingere au zgomot de hârtie.. Doar eu sunt o muscă. An ar protesta vehement că ea nu poate fi decât o buburuză, iar Ile libelulă..  :) Mi-a fost teamă că poate nu dețin nimic valoros... experiență de viață, orice poate fi cuantificabil sau relevant pentru cei din jurul meu. Aproape că simțeam un soi de agitație pe suprafața plăcii de întins părul .. nu mai avea să fie singură, apoi creșterea interesul nesincer al oamenilor din jurul meu cu care nu am avut de fapt niciodată experiențe autentice...  Eu să devin din ce în ce mai ursuză..

Și cum altfel să plonjezi mai bine în lumea rațională decât cu cineva de mână ? E atât de straniu uneori totul... Lumea cu reguli și principii poate deveni atât de sufocantă ... Și mi-e din ce în ce mai dor de nebunia și iresposabilitatea mea.. chiar dacă trăită doar de una singură.. 

noreply@blogger.com (Viorelia)

Despre o alță respirație

Am revăzut puțin mai devreme Kingdom of Heaven (Regatul cerului) și ... m-a făcut să mă gândesc la faptul că poate.. de cele mai multe ori.. dușmanul suntem noi înșine. Prin ceea ce gândim.

Poate că nu este nevoie să visăm la o viață fără moarte... la superputeri.. Gândirea este superputerea noastră.. și ea ne transfromă în supereroi pozitivi sau negativi de la o zi la alta sau de mai multe ori în timpul aceleeași zile.

Și această superputere.. este de cele mai multe ori prea mult pentru că nu știm ce să facem cu ea.. pentru că nu descoperim cum și ce să gândim decât prea târziu. Studiul ei este indisolubil legat de practică și ai putea crede că poate fi complet nefolositor... În consecință, alegem să trăim în zodia unor oameni care .. nu mai ai cum să știi dacă gândesc bine sau prost pentru ceilalți și pentru tine..

În spiritul filmului numit mai sus, sper să reușim să avem mai multă grijă de sufletele noastre .. :)

noreply@blogger.com (Viorelia)



Cred că ce simțim este cea mai puternică formă de inteligență... o formă pe care nu o putem înțelege niciodată până la capăt și nici controla. Acest lucru este unori salvarea noastră.. alteori prilej de pierzanie.. 

Eu ... acum.. aș vrea să nu mai fiu nevoită să păzesc cuptorul, să fiu în duș și să simt că pot desprinde cumva.. fără să doară tot ce este rupt în mine. Și nu înțeleg cum am ajuns aici. Nu mai înțeleg ce este cu mine și cu ceilalți.... dar poate este suficient să simt și să nu mai încerc să torc în cuvinte și, implicit, să mă detașez. Uneori, nu mai este nimic clar când încerci să folosești cuvinte pentru a înțelege... dar ce alte variante ar mai fi...?


noreply@blogger.com (Viorelia)

Despre oameni ca lentile

Ce faci când ți se îndeplinesc dorințele? Mi s-au împlinit suficient de multe până acum încât să știu că nu au numai un gust dulce... La sfârșitul fiecărei dorințe există riscul să descoperi că instrumentai realitatea numai cu ajutorul imaginației ... ca atunci când iei de pe foc o oală cu mâinile goale... Graba, foamea, pofta, neatenția te împing să descoperi că pielea și posibilitățile îți sunt strâmte și că nu prea poți lăsa o amprentă asupra realității, ci mai degrabă ea asupra ta..

Și mai dificil este să reîncepi să îți dorești altceva.. pentru că .. în fapt.. cu fiecare dorință devii altă persoană și pentru asta trebuie să te rupi în bucăți și să te așezi apoi în altă formă.

Dintre toate formele de sfâșiere, să te îndrăgostești rămâne cea mai suportabilă.. sfâșierea se transformă într-o producție de confetti în multe culori, plutești.. și speri să sfârșești pe buzele sau încheieturile celuilalt... 

Și dincolo de toate acestea, putem funcționa altfel ? Așa ... fără dorințe ? Fără să vrem ? Dintr-odată „fac ce vreau” nu mai reprezintă expresia vreunei libertăți, ci o înlănțuire strânsă. 

Lumea oamenilor rămâne una singuratică în care toate celelalte lumi sunt doar proiecții.. și poate că .. dacă nu am reușit să crap acum un pic ecranul, este posibil să-l fii aburit bine... :)) noapte bună.. :) 


noreply@blogger.com (Viorelia)


sunt supărată pe mine.. și acesta este tipul cel mai complicat de supărare.. nu poți să nu mai vorbești cu tine.. nu poți să țipi la tine.. nu pot să fac un exercițiu și să îmi imaginez .. viața mea fără mine. adică pot.. este suficient să mă apuc să beau ceva.. în momentul acela și țip și nu vorbesc.. mai exact, țip, dar nu mai aud..  și viața mea nu mai e cu mine. problema este însă alta - vina.. dar nu o vină asemănătoare celei pe care o pun unii tehnicieni ai gândirii la originea creșnismului.. adică nu o vină care să te facă să fii mai bun, ci vina care te pulverizează.


noreply@blogger.com (Viorelia)


Am supraviețuit primelor 2 ore de condus.. Acum înțeleg de ce este un sport. Trebuie să ai niște reflexe teribile. Pentru mine este prea mult.. prea multe viteze, chiar și numai 2, 3 pedale pe care le încurc și simt mereu că trebuie să mă uit la ele, 3 oglinzi în care uit să mă uit și semnalizatorul pe care, de câte ori îl apăs, încep să respir greu și intru în panică. Dar când reușesc să trec de acest hățiș și merg drept, EU..., ținând strâns, strâns, strâns de volan.., adrenalina explodează nu știu unde și îmi vine să țip de bucurie.. Tot ce vreau este să apăs mai tare pe accelerație.. și plutesc... și apoi instructorul îmi atrage atenția că depășesc 30 km/h .. mai ales când el mi-a zis să nu merg cu mai mult de 25 - 27.. Oricum, este foarte frumos cu 30 km/h.. și spun acest lucru cu o trăire similară poate oamenilor mai în vârstă care povestesc despre aventurile lor grozave de viață... Sunt ca venerabilul Manoliu relatând despre America anului 1968, unde a întâlnit jumătate din personajele din istoria geotehnicii :))

Și pentru că tot am vorbit despre a participa la istorie.. țin să punctez că Valea Ialomicioarei, cârciuma de la intrarea în parcul Florilor, în fața căreia bătrânei afumați se cred din nou zei și se iau la bătaie chiar și dimineața la 7, a devenit sediul de campanie al ARD din zonă. Aceiași bătrânei dau acum cu mopul febril pe gresia de data această luminată din interior.. este și asta o formă de activism.. poate nu cea mai potrivită, dar este. Sper ca după alegeri, candidații să mai fie văzuți pe trotuare printre oamenii săraci care vând ilegal ce mai au prin curte sau prin casă.. inclusiv icoana..

Și mai țin să punctez, de mult timp.., că eu și Ana suntem din nou prietene:) Aveți acel prieten de pierzanie?:) Cu care să îți pierzi timpul, banii, somnul ? Mă rog.. cu toți se întâmplă așa.. dar cu acela este fără nici o reținere, cu nici un scop și fără nici o teamă... Acel prieten care să nu îți aducă nici un alt beneficiu decât acela că îți face inima ușoară ca un fulg și cu care poți râde prostește și dacă vine sfârșitul lumii? :) În spiritul filmelor americane, mai adaug doar că .. acum viața mea este completă :))

noreply@blogger.com (Viorelia)

Roller coaster

Există o capcană în care cad în mod repetitiv..  și anume aceea de a judeca oamenii. Îi judec întotdeauna fără rezerve și fără limite ... și pentru acest lucru am mereu curajul complet. Discriminările mele sunt fără discriminare pentru că nimeni nu scapă.. Fac acest lucru în mod consecvent, fără să mă pot opri.. ca și cum aceasta ar fi esența mea, și revin mereu asupra judecăților. În pauzele de ordonare din capul meu, îmi spun că am făcut o treabă nu numai neproductivă, ci chiar foarte păguboasă... nu se știe pentru cine mai degrabă.. pentru mine sau pentru obiectul asupra căruia mă dezlănțui.

Nu dețin încă mijloacele de a armoniza judecățile în timp relative la o persoană sau un șir de evenimente și constat astfel cât de mult m-am înșelat anterior, cât de puțin am reușit să văd, deși pentru astfel de chestiuni am impresia că îmi împinsesem oricum pleoapele în craniu și aproape că îmi scosesem singură ochii.

Efectul profund asupra mea este acela că ce simt nu are de fapt memorie de cele mai multe ori.. nici recentă, nici de lungă durată.. Măcar una dintre ele mi-ar fi asigurat continuitate fie prin naivitate, fie prin puterea confabulației. Prin urmare, trebuie să mă reatașez de oameni și lucruri în fiecare zi și indiferent de numărul și forma instrumentelor de însușire și de interpretare exogenă a realității la care mai recurg (muzică, literatură etc.), simt în continuare că am numai o voce în capul meu și că este, dacă nu mincinoasă, cel puțin desincronizată cu lumea în care trăiesc. 

noreply@blogger.com (Viorelia)



Sunt îmbucătățită între oamenii care nu îi merit și cei în preajma cărora aș vrea să pot să nu mai zădărnicesc.. Principiul III al dinamicii nu este valabil în mecanica sufletelor.. Indiferent de partea care sunt, acțiunii îi corespunde inacțiunea - spaima că nu mi-am dat și eu sufletul sau un vârtej care îmi țintuiește un gol din cap până în stomac pe care nimeni altcineva și nimic nu îl poate înfunda.

Și nu mai știu nimic, deși totul pare banal.. Poate că este criza unei realități.. nu reușesc să mă pun de acord asupra ce reprezintă ea de fapt.. Realitatea este sufletul meu sau celelalte din miezul cărora totuși nu pot vedea ? Cum ar fi să fiu o mașină foarte inteligentă și să văd prin ceilalți fără să văd mai întâi prin mine ? Cum ar fi să văd fără ca umbra mea grea să nu acopere? În ordinea logică a lucrurilor o să ajung în curând să îmi doresc să am un bol de cristal funcțional :))

A sosit Miha cu o felie intoxicantă de tort de ciocolată de la Starbucks.. pentru care sunt sigură că a fost tăiat un arbore de cacao :)) Mă opresc așadar aici în a pune întrebări futile cum ar fi „există fericire?”, „în ce condiții?”... „nu cumva numai prin contrast?”.. „se justifică suferința sau ca totul să fie atât de complicat?”...

Update 08.08: cred că este imposibil să văd altfel decât prin mine.. argumentul de azi.. lasagna nu miroase numai a lasagna.. are și miros de struguri și, deși este doar ceva galben-roșu într-un recipient metalic, eu am în minte mult verde, cer înnorat și culorile unor bucăți mici gresie..

noreply@blogger.com (Viorelia)